Dumnezeu dă o familie celor părăsiți, El izbăvește pe prinșii de război și-i face fericiți.

„Suntem atât de singuri încât nu mai putem colabora decât cu Dumnezeu” scria Emil Cioran. Sunt momente în viața fiecăruia când ne simțim copleșiți, dar dacă suntem norocoși, mai găsim puterea de a ne întoarce spre Dumnezeu, iar El ne arată raza de speranță de care avem mereu nevoie! ❤️

Să găseşti cea mai bună cale de a răspunde nevoii lor de afecţiune şi ataşament fără ca acest lucru să afecteze relaţia profesională şi fără să le produci noi traume atunci cînd tu dispari din viaţa lor. Aşa cum dispar toate persoanele pe care le-au iubit. Aşa cum a dispărut mama lor, uneori fără a-i lua în braţe măcar o dată.

Pe unii e nevoie să îi ajuţi să coboare cu picioarele pe pământ, în realitatea con- cretă pe care o refuză, nu o doresc, sau le este greu să o înţeleagă. Pe alţii e nevoie să îi ajuţi să viseze şi să-şi deschidă cu încredere şi curaj aripile spre visul lor.

Să îi îndrumi să îşi descopere resursele şi potenţialul, să îi susţii pe drumul des- coperirii de sine, să fii sprijin pentru construirea sentimentului de încredere în sine şi în ceilalţi.

Să le deschizi drumul spre o lume care poate părea neprimitoare şi plină de prejudecăţi şi atitudini de respingere. O lume în care ei înşişi păşesc cu propriile idei preconcepute, cu temerea şi neliniştea că vor fi respinşi, că nu sunt suficient de buni sau pur şi simplu cu sentimentul că nu sunt doriţi.

Să găseşti cele mai potrivite metode de a-i determina să îşi asume responsabili- tatea propriei vieţi, să le creezi contexte de acţiune prin care să înveţe să devină au- tonomi în gândire, decizii, comportament şi atitudini.

Integrarea socială şi profesională este un proces complex, de lungă durată şi nu întotdeauna uşor de realizat. Este un demers care implică munca în echipă şi partene- riatul activ şi real între toţi factorii implicaţi – tânărul, personalul de îngrijire şi edu- caţie din centrele de plasament, specialişti în asistenţă socială, psihologie, profesorii din şcolile unde tinerii învaţă, autorităţi, instituţii publice, organizaţii non-guverna- mentale, angajatori, orice membru al comunităţii.

Fiinţa umană este orientată spre creştere şi dezvoltare. Calităţile tînărului, abil- ităţile lui constituie puncte forte, potenţialităţi şi resurse care pot fi activate şi folosite în scopul maturizării emoţionale şi sociale a acestuia.

Mulţi dintre tineri au o imagine negativă asupra propriei persoane. „Nu sunt bun de nimic”, „Nu ştiu să fac nimic”, „O să ajung pe străzi” – sunt expresii des auzite de la ei. Stima de sine se construieşte în urma unor procese de auto-observaţie şi auto- cunoaştere. Dar, pentru cei mai mulţi dintre ei, procesul de introspecţie este dificil de realizat. Chiar şi atunci când sunt ghidaţi în această călătorie spre sine, le este greu să
identifice şi să verbalizeze gândurile, sentimentele şi trăirile pe care le au.

Cunoaşterea de sine este, în aceeaşi măsură, rezultat al influenţelor mediului, al interacţiunilor cu ceilalţi. Stima de sine se construieşte prin aprecierile pozitive şi în- curajările pe care copilul le aude de la cei din jur. Din păcate cei mai mulţi dintre tineri nu au avut parte de această experienţă a încurajării. Acest lucru se reflectă şi în reti- cenţa lor de a încerca lucruri noi sau pe care nu le stăpânesc suficient de bine. Dacă nu eşti atent sau curios să mergi dincolo de prima reacţie pe care ei o au, cazi uşor în capcana etichetării acestei atitudini ca fiind negativism, nepăsare, lipsa de interes.

Pentru a nu fi ţinta amuzamentului, a comentariilor răutăcioase ale celor din jur, sau pentru a nu fi puşi în situaţia de a trăi un nou eşec, preferă să arboreze o atitudine de nega- tivism, de refuz şi respingere a propunerilor din partea celorlalţi. Să spui „Nu vreau”,

„Nu fac pentru că aşa vreau eu”, „Nu mă interesează”, „Nu-mi pasă” pare o soluţie cu consecinţe mai protective decât umilitorul „Nu pot”, „Nu ştiu” sau „Mă tem că nu am să reuşesc”.Lipsa de apreciere, încurajare, situaţiile numeroase în care au fost supuşi inter- dicţiilor şi sancţiunilor nejustificate, sentimentul de îngrădire a libertăţii de gândire, acţiune şi de exprimare blochează potenţialul creativ. Ei devin lipsiţi de iniţiativă, nu sunt motivaţi de cunoaştere şi de performanţă în raport cu sine ori cu alţii.

Centrarea pe ceea ce poate face tânărul, pe avantajele şi abilităţile sale nu echivalează cu negarea sau minimalizarea slăbiciunilor sau vulnerabilităţii lui. Înseamnă doar să crezi că tânărul dispune de resurse interioare care se pot activa, şi să susţii tânărul în acest proces de explorare şi descoperire de sine.

Auto-determinarea
Acest principiu este strâns legat de credinţa în demnitatea şi unicitatea persoanei şi are drept consecinţă respectul pentru nevoile beneficiarului.
Tânărul provenit din centrele de plasament are nevoie de antrenare a abilităţilor de a gândi şi a lua decizii. Pentru asta are nevoie să înveţe să găsească alternative de acţiune variate, să facă alegeri bazate pe cunoaşterea şi înţelegerea consecinţelor. Esenţial este ca el să conştientizeze că este capabil să decidă care este stilul de viaţă pe care şi-l doreşte, ce schimbări doreşte să producă. Schimbarea are la bază decizia şi motivaţia interioară şi se produce prin efortul pe care persoana îl depune pentru a îndepărta obstacolele care apar.

Tânărul care a trăit o viaţă într-un mediu în care a fost tratat ca un „obiect”, are nevoie să fie ajutat să creadă în capacitatea lui de autodeterminare şi de sprijin pentru a învăţa şi folosi strategii eficiente de luare a deciziilor şi rezolvare de probleme.